Termenul de atașament, în sensul său psihologic, este din ce în ce mai folosit printre părinții tineri, educatori și alți specialiști implicați în creșterea și dezvoltarea copiilor. Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, vă propun un material în care explorăm istoricul și dezvoltarea teoriei atașamentului, stilurile de atașament propuse și implicațiile lor.

Teoria atașamentului

Teoria atașamentului este un model psihologic care explică parțial dinamica relațiilor dintre oameni. Atașamentul se referă la un tipar de relaționare de lungă durată pe care o persoană o stabilește cu o altă persoană apropiată. Este în special utilă pentru a înțelege cum reacționăm atunci când ne simțim răniți sau criticați, ori când se interpune distanța într-o relație apropiată.

Setul de principii a fost dezvoltat de John Bowlby și rafinat de Mary Ainsworth și alți psihologi în anii ’70. Aceștia au explorat cum stabilește copilul o relație de încredere cu îngrijitorul primar (în general mama). Copiii cu care a lucrat Bowlby aveau cu toții probleme emoționale, iar ell a observat anumite tipare la cei care și-au petrecut primii ani de viață în condiții necorespunzătoare (abandon, neglijență, abuz). Conform teoriei lui Bowlby, bebelușul este programat genetic să formeze relații de atașament cu cei din jurul său, deoarece acest lucru îi va oferi condițiile optime pentru a supraviețui. Până la vârsta de 18 luni, prima relație de atașament ar trebui să fie stabilită și aceasta oferă o bază sigură de explorare a lumii, iar ulterior, copilul va forma și alte relații de atașament cu alte persoane implicate în creșterea, educarea lui.

Spre diferență de teoriile anterioare, Bowlby a revoluționat acest concept spunând că bebelușul se atașează de persoana care este cea mai responsivă la nevoile sale – sociale, emoționale și fizice și nu de cea care îi oferă strict nevoile de bază (hrănit, securizare de pericole).

Chiar dacă majoritatea bebelușilor vor stabili un atașament primar, cu persoana de îngrijire, până la 2 ani, acesta are calități diferite și poate fi mai mult sau mai puțin securizant și reconfortant pentru cel mic. Mary Ainsworth a dezvoltat un test experimental pentru a putea evalua tipul de atașament pe care l-au stabilit copii cu vârsta între 1 și 2 ani cu mamele lor. Acesta se numește testul Situației Stranii (Strange situation) și poate fi urmărit în întregime în acest video. Practic, se urmărește interacțiunea copilului cu mama și mediul înconjurător atunci când aceasta este prezentă, când aceasta părăsește camera, când copilul este cu un străin și când mama se întoarce în cameră.

Tipuri de atașament

Stilul de atașament pe care un copil îl stabilește cu mama sa poate fi încadrat în 3 categorii mari. Pentru aceasta se urmăresc: comportamentul copilului când mama este în apropiere, când este separat de mamă și când este consolat de aceasta, la întoarcere.

Principalele tipuri de atașament sunt:

Securizant. Copilul are încredere în persoana de atașament că va fi acolo pentru protecție, așa încât merge și explorează mediul înconjurător (camera, parcul), căutându-și mama cu privirea periodic. Un asemenea copil se supără când mama părăsește încăperea, dar este consolat cu ușurință de către aceasta când se întoarce. În acest stil de atașament, copilul percepe mama ca fiind responsivă, disponibilă pentru nevoile sale și de ajutor.

Nesecurizant evitant. Acești copii par foarte independenți de îngrijitorul primar și nu îi caută proximitatea fizică sau afecțiunea. Explorează mediul fără a se uita dacă figura de atașament este încă în apropiere și resping consolarea acesteia. Deși aparent dezinteresați de prezența îngrijitorului primar, studiile ulterioare au arătat semne fiziologice de distres la plecarea și întoarcerea îngrijitorului, pe care copilul le maschează. În acest stil de atașament, mama este percepută ca fiind neresponsivă la nevoile emoționale ale copilului.

Nesecurizant rezistent/ ambivalent. Copiii cu atașament ambivalent pot apărea excesiv de atașați de mamă într-un punct, ca apoi să respingă tentativa acesteia de a interacționa sau a oferi afecțiune. Copilul are puțin curaj să exploreze mediul înconjurător, dar nici nu este consolat cu ușurință de către mamă. Mama este percepută, în acest caz, ca un îngrijitor imprevizibil, care nu răspunde consecvent la nevoile copilului.

Atașamentul dezorganizat este o formă rară, în care relația primară de atașament este sever afectată, deoarece copilul a fost într-o situație de deprivare severă de îngrijire, abuz sau incertitudine. Totodată, mediile familiale intens conflictuale sau dezorganizate în primii ani de viață pot duce la reacții paradoxale, în care copilul pare în același timp să caute și să fie deranjat de apropierea cu îngrijitorul primar sau să aibă reacții acute de oprire a oricărui comportament (freezing).

Cum se formează relația de atașament

Relația de atașament cu îngrijitorul primar se formează în primii 2 ani de viață, ca răspuns la calitatea îngrijirilor pe care le primește copilul. Acest lucru se referă atât la îngrijirea de bază (hrănit, schimbat scutec, somn), dar mai ales la abilitatea mamei (sau a altui îngrijitor primar) de a răspunde la nevoile emoționale ale copilului.

Un atașament securizant se stabilește atunci când mama este responsivă în majoritatea situațiilor în care este solicitată de către copil. Calitatea răspunsului este și ea importantă. Un răspuns emoțional de calitate include:

  • Recunoaștere a stării emoționale și reacție rapidă la solicitarea copilului
  • Oferă congruență în emoții (recunoaște și oglindește sentimentul negativ al celui mic)
  • Oferă confort, nu mai mult distres (propriile sentimente negative)

Situațiile care cresc șansele ca mama să nu fie responsivă la nevoile celui mic includ:

  • Mediu familial conflictual, stres continuu financiar, social, familial
  • Dificultăți emoționale ale mamei (anxietate, depresie, inclusiv post-partum)
  • Alte tulburări de sănătate mintală (tulburări obsesiv-compulsive, schizofrenie)
  • Boală cronică a mamei

Totodată, copiii nu se nasc cu același tip de reactivitate la stres și manifestă un temperament diferit încă de la naștere. Bebelușii cu temperament “ușor” au un tipar de activitate și răspunsuri emoționale ușor de prevăzut și de întâmpinat, astfel încât au șanse mai mari să stabilească un atașament securizant. Cei cu temperament mai dificil sau care “se încălzesc mai greu” au șanse mai mari de a dezvolta un subtip nesigur, deoarece îngrijitorilor le poate fi mai dificil să răspundă nevoilor lor emoționale.  

Implicații ale relației de atașament

Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață. Astfel, un tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca, adult fiind, o persoană să stabilească atașamente nesigure cu alte figuri importante (prieteni, familie, relații de iubire, proprii copii). Totuși, se pare că atașamentul timpuriu nu este neapărat un dat care nu poate fi schimbat și unele persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu persoane diferite. Totodată, experiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și psihoterapia pot altera tipare vechi. Mai multe despre implicațiile pe termen lung ale atașamentului, în articolul Atașamentul și implicațiile sale practice. 

Bibliografie:

1. Mary Ainsworth și teoria atașamentului 

2. Situația stranie

3. David J. Wallin – Atașamentul în psihoterapie