Reglarea emoțională este abilitatea unei persoane de a-și gestiona propriile emoții. Toți experimentăm sentimente neplăcute și ele au rolul de a ne avertiza că ceva nu este în regulă în mediu sau cu noi înșine. Totuși, sentimentele puternice precum tristețea, furia, nemulțumirea sau frica pot deveni copleșitoare și să ne afecteze funcționarea în diferite situații. Majoritatea persoanelor utilizează numeroase metode pentru a face față sentimentelor dificile și acest lucru se învață încetul cu încetul, fără să ne dăm seama, prin experiențe de viață variate, prin copierea celor din jur și prin experimentare. Abilitățile și strategiile de reglare emoțională sunt însă deprinse începând cu primii ani de viață, iar unii copii au dificultăți în a le învăța sau utiliza.

Vorbim despre dificultăți de reglare emoțională când apar frecvent:

  • Crize de afect, numite și tantrums, peste vârsta de 4-5 ani
  • Plâns prelungit, în situații de critică sau eșec minore
  • Agresivitate față de părinți sau alți copii
  • Impulsivitate (copilul acționează fără să se gândească) la vârsta școlară
  • Blocaje în fața testelor sau situațiilor de examinare

De ce este importantă reglarea emoțională

Abilitatea de a gestiona emoțiile este utilă în toate ariile vieții, încă din primii ani de viață. Conduce la relații de familie mai armonioase și interacțiuni mai pozitive cu părinții, frații și familia extinsă. În plus, este necesară în relaționarea și socializarea cu alți copii, mai ales când lipsa de control a emoțiilor include agresivitate sau anxietate incontrolabilă. Pentru învățarea academică, este necesar controlul impulsurilor (pentru a fi atenți), amplificarea emoțiilor pozitive pentru a-și menține interesul și a resimți recompensa care derivă din învățare; abilitatea de a reduce sau tolera anxietatea permite copilului să reușească în situații de evaluare.  

Cum se dezvoltă reglarea emoțională

Abilitatea de a gestiona, doza, amâna sau tolera anumite emoții negative se dezvoltă în timp și începe din primele săptămâni de viață. Încă din perioada de bebeluș, există variații în ceea ce privește temperamentul. Acesta se referă la reactivitatea înnăscută, genetică a fiecărui individ. Astfel, bebelușii pot fi:

  • Cu temperament ușor – par veseli majoritatea timpului, se adaptează mai ușor la schimbări, plâng mai puțin, sunt consolați ușor de către părinți
  • Cu temperament care se încălzește mai lent – sunt mai sensibili la schimbări, se adaptează mai greu și necesită expunere foarte gradată, plâng mai des și sunt mai greu de consolat
  • Cu temperament dificil – au reacții mai intense și prelungite, sunt foarte dificil de consolat sau liniștit, nu au rutine clare de somn și masă

Tipul de temperament va juca un rol în abilitatea copilului de a-și auto-regla emoțiile negative, temperamentul dificil necesitând cea mai mare răbdare, implicare și atenție din partea părinților.

În plus, anumite probleme precum ADHD, tulburările de spectru autist, tulburarea de opoziție-sfidare, depresia, anxietatea pot face și mai dificilă gestionarea emoțiilor. De aceea, la orice copil peste 6 ani care încă are dificultăți majore de reglare emoțională, se recomandă un consult de psihiatrie pediatrică. Uneori, acesta poate fi de folos și la vârste mai mici.

Desigur, mediul joacă și el un rol esențial în ceea ce privește gestionarea emoțiilor. În primul an de viață, copilul are un repertoriu restrând de auto-reglare a emoțiilor negative: sugerea degetului, întoarcerea privirii, legănatul. Acum, el se bazează pe părinți pentru a fi liniștit. Reglarea externă este, astfel, primul model pe care copilul îl cunoaște – relația de atașament securizantă, care implică un răspuns cald și acordat la nevoile celui mic, vor pune bazele auto-reglării eficiente, mai târziu. Pentru mai multe informații despre atașament și implicațiile sale, vă recomand seria de articole: Atașament și teoria atașamentului și atașamentul și implicațiile sale practice. 

După primii doi ani, când copilul începe să înțeleagă suficient de bine limbajul și își controlează corpul destul de eficient, începe delimitarea grosieră a comportamentelor acceptabile și inacceptabile social. Acest lucru modelează exprimarea emoțiilor, părinții se retrag mai frecvent când apar crize de afect și opoziție foarte prelungite și răsplătesc cu zâmbete și interacțiune pozitivă emoțiile pozitive.

În această perioadă, copilul caută modelul din exterior (părintele) pentru a-și valida reacția într-o anumită situație. Din acest motiv, în perioada 2-4 ani se pot stabili și tipare de reactivitate care pot fi problematice mai târziu. În această etapă, copilul experimentează și testează limitele părinților cu orice ocazie, descoperindu-și propria independență. Acum este momentul ca părinții să știe foarte clar care sunt aceste limite și să le impună ferm și fără a apela la comportamente emoționale. De exemplu, un copil care face un tantrum atunci când îi este oprit televizorul, deși a fost avertizat că asta urmează, va face același lucru și la 5 și la 7 ani, dacă părinții cedează și îl pornesc din nou sau reacționează la rândul lor prin țipete, bruscare și ceartă. Consolarea verbală și o minimă consolare fizică pot fi adecvate, dar intervențiile excesiv de emoționale și prelungite pot și ele să perpetueze acest tip de expresivitate emoțională.

Exemplul este și el foarte important și părinții trec deseori cu vederea acest aspect. Dacă ne dorim copii care să manifeste într-un mod acceptabil emoțiile negative, atunci și noi, adulții, trebuie să facem același lucru. Într-un mediu cu emoționalitate ridicată, în care părinții răspund prin țipete sau ceartă la situații neplăcute, copilul va reacționa în același fel. Similar, dacă adulții își ascund orice sentiment negativ și evită situațiile neplăcute, copilul poate părea retras, inhibat, ca apoi brusc să manifeste o criză de furie, după acumularea tensiunilor pe o perioadă lungă de timp.

Pe măsură ce avansează în vârstă, către perioada școlară, copiii învață să tolereze și gestioneze emoții mai complexe. Anxietatea în fața unui test, tristețea de a pierde un prieten, deciziile injuste ale adulților (ex. invățătoare) importanți din viața lor. În acest punct, intervențiile părinților sunt mai subtile, mai puțin directe, lăsând întotdeauna șansa copilul să experimenteze singur strategii și intervenind doar când ele sunt detrimentale.

Astfel, intrinsec și fără să ne dăm seama, deprindem abilitățile de a:

  • Amâna unele comportamente
  • Reduce impactul unor emoții
  • A ne concentra selectiv pe altceva din situație, în locul emoției
  • Ne distrage atenția către ceva pozitiv
  • Analiza cum am fi putut reacționa mai bine într-o anumită situație

Abilitățile de reglare emoțională

Pentru majoritatea persoanelor, reglarea emoțională este un proces care se achiziționează și funcționează. Problema apare atunci când strategiile utilizate sunt detrimentale – scad sentimentul foarte intens dar cauzează probleme de sănătate, sociale, cu persoanele importante din viață sau ne fac rău, emoțional, pe termen lung.

Strategiile de reglare emoțională negative pot include, in funcție de vârstă:

  • Agresivitate verbală
  • Agresivitate fizică
  • Autoagresivitate (tăiere, zgăriere, mușcare, lovire a propriei persoane)
  • Izolare prelungită de ceilalți
  • Evitarea situațiilor dificile
  • Tocire afectivă
  • Utilizare excesivă a calculatorului, telefonului
  • Abuz de alcool, droguri

Strategiile de reglare emoțională pozitive includ:

  • Recunoașterea și exprimarea asertivă a emoției negative
  • Distragerea atenției
  • Reducerea intensității prin tehnici de relaxare (respirație, meditație)
  • Reevaluarea situației
  • Automonitorizarea emoțională

În partea a doua a articolului despre reglarea emoțională, mă voi concentra pe aspecte practice: cum pot părinții să îi ajute pe copiii cu dificultăți de reglare emoțională. Pentru început, vă recomand și articolul Cum îmi ajut copilul să se calmeze.

#tantrum #dezvoltare