Stilurile de parenting
- Dr. Ilinca Niță
- Medic specialist în Psihiatrie pediatrică
Viitorii și actualii părinți se întreabă deseori ce atitudine ar trebui sa aibă în creșterea și educarea copilului. Să fie mai duri, mai blânzi? Mai insistenți și fermi? Ar trebui să controleze toate activitățile copilului sau să îl mai lase în pace? Aici pot fi de folos informații despre stilurile de parenting existente și efectele lor.
Stilul de parenting se referă la tiparul de comportament predominant al părintelui față de copil și este corelat cu o evoluție diferită a copilului în diferite arii (afectiv, academic, social etc). Cercetările în acest domeniu se desfășoară de cel puțin 50 de ani, iar în acest articol vă voi prezenta modelul cu dovezile științifice cele mai puternice.
Cercetarea în domeniul stilurilor de parenting
Până în anii 1930, cercetarea a implicat mai degrabă practici specifice de parenting (de exemplu utilizarea pedepsei fizice, tipul de hrană, momentul diversificării etc.), dar studiile au fost inconcludente cu privire la dezvoltarea ulterioară a copiilor. Din acest motiv a crescut interesul pentru stiluri de parenting, care includ tipare de comportament și se concentrează mai mult pe cum decât pe ce.
Pentru a defini stiluri coerente și general valabile de a crește copiii, s-au căutat anumite trăsături care ar putea diferenția părinții (numite dimensiuni) în atitudinea față de proprii copii. Cercetarea în această perioadă se desfășura prin observare directă, interviuri prelungite sau sortare și codare a datelor, până au apărut primele dimensiuni. Acestea au fost: acceptarea – respingerea, căldura-ostilitatea, dominanța-submisivitatea, detașarea-implicarea, autonomia-controlul. Din toate aceste grupe de comportamente opuse s-au detașat până la urmă două dimensiuni mari care păreau a fi consecvente în toate tipurile de studii: susținerea (responsivitatea) și controlul (așteptările).
Trecerea de la domenii și trăsături la stiluri de parenting a fost realizată în anii 1960 de către Diana Baumrind. Aceasta a unificat cercetările de până în acel moment și a pornit la drum oarecum.. invers: a identificat mai întâi tipare de comportament la copii și abia ulterior a privit părinții acestora. Baumrid s-a întrebat dacă au aceștia ceva în comun privind parentajul și cum se leagă dimensiunile de parenting considerate importante până în acel moment? Astfel s-au născut cele 3 stiluri de parenting identificate și validate ulterior în majoritatea studiilor din domeniu: stilul autoritativ, stilul autoritar și stilul permisiv. Ulterior (cu contribuția lui Maccoby și Martin în anii ’80) un stil de parenting suplimentar a fost adăugat: stilul neimplicat sau neglijent.
Stilurile de parenting - Modelul Baumrind (modernizat)
În acest model al stilurilor de parenting, se identifică 4 stiluri principale, generate de combinația celor două dimensiuni: control (așteptări) și susținere (responsivitate). Fiecare părinte poate aplica mai mult sau mai puțin din aceste trăsături în creșterea propriilor copii, astfel rezultând 4 combinații aparte. În plus, fiecare stil de parenting se corelează cu anumite trăsături ale copiilor mai târziu în viață. Desigur, fiind un subiect complex, există excepții și nuanțe, pe care le voi explica în ultima secțiune (‘discuții’).
Pentru fiecare stil parental am oferit o scurtă descriere, corelațiile cu anumite trăsături ale copiilor educați în acest fel și o frază cheie pentru a ține minte stilul respectiv. Voi menționa că cercetările actuale investighează rolul stilurilor de parenting în diferite arii ale vieții copiilor cum ar fi nutriția și obezitatea, activitatea fizică, timpul petrecut la ecrane, etc. Totuși, am ales doar factorii cei mai bine studiați în ultimele 2 decate, care au dovedit o corelație puternică cu anumite stiluri de parenting.
Stilul autoritativ:
Acesta este stilul de parenting în care controlul și așteptările sunt crescute, dar și responsivitatea emoțională și susținerea sunt crescute. În acest fel de a crește copiii, standardele și așteptările sunt înalte, dar atitudinea este una asertivă, deschisă și flexibilă față de copil. Părintele acordă atenție nevoilor și dorințelor copilului, care are dreptul să își vocifereze părerile. Din păctate, termenul autoritativ nu are un echivalent în limba română, motiv pentru care îl veți găsi folosit ca atare în literatura de specialitate.
Consecințe: stilul autoritativ este considerat cel mai dezirabil, corelându-se cu performanțe academice mai crescute, abilități sociale bune, încredere în sine, tulburări psihiatrice mai rare și o rată mai scăzută a delicvenței la copii.
Frază caracteristică: “Hai să discutăm despre asta.”
Stilul autoritar:
În acest stil, așteptările și controlul parental sunt foarte mari, iar căldura și responsivitatea emoțională sunt scazute. Practic, părinții au reguli foarte stricte care nu sunt negociabile, se așteaptă la obediență, care poate fi impusă prin forță – fie pedeapsă fizică, fie intimidare. Părintele autoritar este preocupat de a face mereu distincția de statut între el și copil, este rigid și mai puțin preocupat de nevoile afective ale copilului.
Consecințe: stilul autoritar se corelează cu tendința la stări afective negative (și depresie), stimă de sine mai scăzută, abilități de socializare mai reduse, probleme de comportament, rezultate academice mai scăzute și frecvență mai crescută a tulburărilor psihiatrice și consumului de substanțe psihoactive, la copiii educați astfel.
Frază caracteristică: “Pentru că așa zic eu!”
Stilul permisiv:
Acest stil este caracterizat prin control și așteptări scăzute, dar responsivitate crescută. Astfel, un părinte permisiv nu stabilește limite și reguli, zice rareori nu, evită confruntarea și au așteptări reduse privind succesul academic, sportiv etc. al copilului. Totodată, acesta este cald și responsiv la nevoile copilului, iar lipsa așteptărilor și a regulilor apare mai degrabă din teama de a le impune decât din impasivitate.
Consecințe: copiii care au fost crescuți în stilul permisiv pot avea comportament impulsiv și probleme de comportament, tind să fie mai egocentrici și suferă de pe urma abilităților sociale mai reduse și a dificultăților relaționale.
Frază caracteristică: “Vreau să îți fiu prieten, nu părinte.”/ “Tu ești șeful”.
Stilul neglijent:
Atunci când controlul și așteptările sunt scăzute, iar părintele este și neresponsiv la nevoile emoționale ale copilului, stilul de parenting devine practic inexistent. Stilul neglijent apare atunci când părinții sunt în lipsă de timp ori au alte priorități sau interese.
Consecințe: copiii crescuți într-un stil neglijent pot avea probleme mari de comportament, dificultăți de reglare a emoțiilor, nivele mai crescute de tulburări psihiatrice, consum de substanțe psihoactive și delicvență.
Frază caracteristică: “Ești pe cont propriu.”
Discuții
Stilul de parenting autoritativ (pe care eu l-aș numi pur și simplu echilibrat) pare a avea rezultatele cele mai bune în ceea ce privește dezvoltarea copiilor. Aceste date au fost confirmate de către majoritatea studiilor în ultimii 25 de ani.
Totuși... poate să fie atât de simplu? Adevărul este, ca întotdeauna, mai complex. Să luăm pe rând detaliile care pot face diferența. În descrierea stilurilor de parenting, am luat în calcul două dimensiuni și le-am cotat ca “crescut”(+) sau “scăzut” (-). În realitate, comportamentul uman nu este de tipul totul sau nimic, ci variază pe un spectru, cu anumite grade de intensitate. În plus, a cuantifica un comportament într-o anumită dimensiune (ex. control) pe o perioadă lungă de timp și în diferite situații este complicat. Așadar, stilurile sunt aprecieri brute (care în prezent utilizează scale și chestionare) și apreciază tendințe mai degrabă decât valori fixe. De aceea, părinții se pot încadra într-un anumit stil în majoritatea timpului, dar pot să se poarte complet diferit într-o situație atipică. Totodată, nivelul de căldură emoțională și control al unui părinte poate varia în timp, dar să rămână congruente unui anumit stil.
În al doilea rând, stilul autoritativ pare a fi cel mai dezirabil în majoritatea studiilor, dar nu neapărat în toate. Mai concret, populațiile minoritate par a devia întrucâtva de la aceste rezultate – de exemplu, fetițele de origine afro-americană din studiile inițiale ale lui Baumrind au avut rezultatele cele mai bune în stilul autoritar. În plus, rezultatele pot varia în culturile non-vestice, care au moduri de viață, valori și principii diferite.
Un alt lucru care este cu adevărat important de menționat este că relația dintre stilurile de parenting și evoluția copiilor a fost în general studiată unidirecțional. Dar știm că nu toți copiii sunt la fel și au un temperament diferit înnăscut și că acest lucru va schimba comportamentul părinților. În realitate, nu doar părintele schimbă copilul, ci și copilul schimbă părintele. Iar acest lucru devine mai complicat când ne gândim la ambii părinți, cât și familia extinsă, dar și la categorii aparte, cum sunt copiii cu nevoi speciale.
În plus, sunt mulți alți factori care influențează abilitățile de socializare, rezultatele academice, tendința la tulburări psihiatrice în afara stilurilor de parenting. Numeroși factori genetici și de mediu pot interveni pentru a altera efectul unui stil de parenting sau al altuia.
În concluzie: informațiie despre stilurile de parenting sunt valoroase și pot ghida decizii importante privind felul în care alegeți să vă creșteți și educați copiii, dar nu constituie o rețetă perfectă sau general valabilă.
Pentru ședințe de parenting specifice nevoilor familiei voastre, mă găsiți aici.
Bibliografie:
