ADHD a devenit în ultimii ani un diagnostic foarte controversat. Unii spun că nici nu există, alții că frecvența sa crește la o rată alarmantă. Dar dincolo de opiniile neavizate, ce ne spune știința actuală despre ADHD? În acest articol voi sintetiza ce știm până acum despre cauzele acestui sindrom, cum se manifestă și cum se recunoaște, ce variante de tratament există și cum evoluează.

 

 

 

Descriere

Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție (ADHD) este, așa cum îi spune și numele, de fapt un grup de dificultăți care privesc atenția, memoria, comportamentul. Este încadrată în grupul tulburărilor neurodevelopmentale, însemnând că cercetările actuale sugerează că probleme discrete, care se acumulează, apar în cursul dezvoltării creierului.  

Sindromul devine evident în jurul vârstei de 7-8 ani, dar semnele sunt prezente încă din perioada de copil mic (2-3 ani). Deși toți copiii au un grad de “neastâmpărare”, copiii cu ADHD par a nu putea sta locului deloc, nu își mențin atenția pe un lucru nici câteva minute, nu răspund când sunt strigați, par uituci sau visători. Mai târziu, dificultățile de concentrare le pot afecta performanța școlară și sunt deseori încadrați în categoria copiilor “leneși”, personalul școlar concluzionând că “ar putea, dar nu vor să învețe”. De fapt, copiii cu ADHD realmente nu pot să își mențină atenția suficient timp și/ sau simt în permanență nevoia să se miște.

Deși educația specifică poate remedia o parte din probleme, ADHD nu este cauzat de “răsfăț”.

Cauze pentru ADHD

Până în acest moment, nu s-a descoperit o cauză unitară pentru tulburarea kiperkinetica cu deficit atențional. Teoria cea mai plauzibilă este că manifestările ADHD sunt rezultatul interacțiunii dintre factori genetici (moșteniți de la părinți) și factori de mediu.

Cele mai grăitoare studii pentru rolul geneticii în apariția sindromului îl constituie cercetările pe familii, gemeni și copii în familii adoptive. Utilizând aceste metode, factorii genetici au fost estimați la 70-90%, copii tinzând să “moștenească” predispoziția pentru ADHD de la părinți. Conform unui studiu de la Institutul Național de Sănătate (NIH) din SUA, peste 1/3 din tații care au avut ADHD în tinerețe vor avea un copil cu ADHD. Cu toate că genetica este o cauză evidentă de ADHD, nu s-au putut identifica gene specifice implicate în apariția sindromului.

Factorii de mediu care pot crește riscul de apariție a tulburării includ:

  • Fumatul în timpul sarcinii
  • Probleme la naștere (greutate mică la naștere, prematuri, alte complicații ale nașterii care lezează creierul)
  • Insuficient iod în dietă, intoxicații cu plumb sau fier
  • Neglijență severă în copilăria mică

Rezultatul pare a fi acumularea unor anomalii de comunicare între celulele din creier numite neuroni și maturizarea mai târzie a anumitor regiuni din creier. Ariile din creier implicate (cortexul prefrontal fiind principala) sunt responsabile de atenție, concentrare, memorie, organizare și planificare, control emoțional și al impulsurilor. 

Este important de știut că stilul de parenting, într-o familie obișnuită, iubitoare, nu este cauză de ADHD. Părinții care au copii cu ADHD sau suspectează că ar putea fi cazul trebuie să scape de vinovăție sau căutarea unui “motiv”. Nu au greșit și nu ei au cauzat dificultățile copilului – atenția trebuie în acest punct îndreptată către soluții, care includ deoseori și însușirea unor noi abilități ca și părinte.

Simptome și diagnostic

Există trei tipuri de ADHD:

  • Tipul predominant inatent: copilul pare visător, uituc, nu pare a acorda atenție sarcinilor care i se dau, uneori nu răspunde când este strigat, este “zăpăcit” și își pierde lucrurile. Tipic, acest subtip apare mai frecvent la fete.
  • Tipul hiperkinetic/ hiperactiv: copilul pare în continuă mișcare, ca fiind “condus de un motor”, deseori trece de la o activitate la alta fără a finaliza sarcina, nu poate sta așezat, aleargă și se cațără în situații nepotrivite; pare a nu avea răbdare și acționează impulsiv, fără a avea un plan. Băieții prezină mai frecvent subtipul hiperactiv.
  • Tipul mixt: simptomele de tip inatenție se împletesc cu cele ale hiperactivității într-un grad în care niciunele nu predomină

Așadar deficitul de atenție, hiperactivitatea și impulsivitatea sunt cele 3 semne esențiale ale ADHD. Este important de știut că persoanele cu ADHD au deseori și alte dificulăți asociate. Dintre acestea, problemele emoționale sunt foarte frecvente, copiii fiind mai slabi la a-și recunoaște și gestiona emoțiile, făcându-i incapabili să își liniștească o stare emoțională negativă, cum ar fi furia. În aceste situații, copiii pot plânge din motive puțin evidente, se pot înfuria rapid și prezintă o “criză” de furie sub nivelul vârstei lor.

Diagnosticul de ADHD se realizează în cabinetul medicului de psihiatrie pediatrică. Se țin cont de semne și simptome, probleme asociate, contextul familial, social și școlar, gradul în care tulburarea afectează performanța copilului. În plus, trebuie excluse un număr de alte probleme psihiatrice și pediatrice care pot da simptome asemănătoare cu ADHD. Pentru aceasta, pot fi solicitate investigații suplimentare, urmărirea comportamentului în mai multe medii timp de o perioadă până la stabilirea unui diagnostic cert. Fiind o problemă de lungă durată care poate impacta funcționarea, este important să i se acorde timpul cuvenit pentru o evaluare corectă.

Diagnosticul de ADHD se poate stabili începând cu vârsta de 4 ani, conform ultimelor recomandări ale Academiei Americane de Pediatrie. Cel mai frecvent, însă, el se stabilește la 6-8 ani, când copilul a intrat în sistemul de școlarizare și problemele specifice de atenție, memorie și comportament devin evidente și influențează activitatea școlară.

Orice evaluare de psihiatrie psihiatrică va include și o evaluare mai generală, cu atenție sporită asupra altor tulburări posibile, cunoscute ca fiind asociate cu ADHD. În acest caz, specialistul poate căuta, în funcție de caz, dificultăți de învățare (citit, scris, calcul matematic), simptome de depresie sau anxietate și altele.

Semne pentru părinți

Nu orice copil mai “zvăpăiat” are ADHD; unii copii au un temperament mai energic și acest lucru nu le influențează activitatea mai târziu. De asemenea, o perioadă de hiperactivitate sau probleme cu atenția, apărute brusc la o anumită vârstă, sugerează alte dificultăți, care pot fi pediatrice (de exemplu, paraziți intenstinali, probleme cu auzul după numeroase otite) sau de mediu (cum ar fi divorțul părinților). În plus, în funcție de perioada de viață, așteptările vor fi diferite: nu putem cere unui copil de 4-5 ani să stea așezat 30 de minute pe scaun și să fie atent, așa cum am face-o la 7-8 ani.

Dacă observați însă la copilul dvs. un tipar de hiperactivitate și impulsivitate și/ sau lipsă de atenție, care se manifestă în mai multe medii (acasă, la gradiniță, în parc, etc. ) este recomandat un consult de psihiatrie pediatrică.

Tratamentul ADHD

Tratamentul în ADHD include diferite linii, care se utilizează de obicei în combinație. Acesta este recomandat, monitorizat și ajustat de către psihiatrul de copii. Dacă doriți o consultație de psihiatrie pediatrică în Cluj-Napoca, realizați o programare. 

Prima abordare specifică o constituie aproape întotdeauna terapia comportamentală. Aceasta se realizează la îndrumarea medicului psihiatru de copii, cu un psihoterapeut specializat în lucrul cu copiii. În cadrul terapiei, copilul învață un mai bun control al activității și impulsivității – el învață să își adapteze mai bine comportamentul în funcție de situație, să amâne unele acțiuni și imbolduri pentru când este mai potrivit. Se lucrează și cu atenția și concentrarea, capacitatea de organizare și planificare, reunoasterea, exprimarea și reglarea emoțiilor (răspunsul la situații dificile emoțional). Părinții sunt și ei implicați, atât pentru a învăța noi moduri de comportament mai utile pentru copil, cât și pentru a primi informații despre provocările și punctele forte ale copilului lor. În terapie, învățarea se produce prin joc și recompense, gradat, astfel încât copilul să fie motivat și să meargă cu plăcere. Tot ce se acumulează în terapie trebuie exersat și implementat de părinți acasă, pentru a determina o schimbare de durată.

Atunci când psihoterapia comportamentală nu determină suficiente schimbări sau nu este posibilă efectuarea ei, se recomandă medicația. În funcție de severitatea problemelor și impactului lor asupra dezvoltării copilului, aceasta  poate fi începută înainte sau după inițierea psihoterapiei. Cele două medicamente utilizate în România pentru tratamentul ADHD sunt metilfenidat si atomoxetină, prescrise de către psihiatrul pediatric. Copiii peste 6 ani pot beneficia de pe urma acestor tratamente, care sunt monitorizate îndeaproape de către medicul psihiatru pediatric. După o perioadă de evaluare a eficienței, tratamentul se continuă pe termen lung, cu reevaluări periodice. Există diferite modalități de tratament, cu întreruperi în vacanțe, întreruperi “de încercare” și altele, pe care merită să le discutați cu medicul psihiatru de copii.

Alte tratamente suportive pot include: vitamine și minerale care susțin dezvoltarea creierului în perioada de creștere, terapii suplimentare. Printre acestea, terapia de integrare senzorială este benefică unor copii care au și probleme cu echilibrul și coordonarea, dificultăți frecvent prezente odată cu ADHD.

Este esențial de menționat și rolul școlii, locul unde copilul își petrece cel puțin 1/3 din timpul zilnic și unde apar problemele de concentrare și hiperactivitate cel mai evident. Adaptarea cadrelor didactice la un copil cu ADHD poate maximiza rezultatele acestuia, evitând totodată stigmatizarea sa. Copiii cu ADHD sunt adesea foarte inteligenți și se plictisesc ușor. Din acest motiv, este necesar ca profesorii să îî stimuleze în permanență, cu sarcini suficient de mici, dar frecvente. Energia și nevoia de a se mișca pot fi acceptabile în clasă, rugând copilul să șteargă tabla, să distribuie materiale, etc. Așezarea în prima banca reduce stimulii care distrag atenția copilului.

Evoluție

Evoluția ADHD este variabilă în funcție de severitatea simptomelor, mediul în care este copilul (familial, școlar, grupul de prieteni), tratamentele abordate. În general, sub tratament corespunzător (când este necesar), evoluția este favorabilă și copilul își atinge potențialul. Pentru majoritatea tinerilor, simptomele sunt minime sau absente odată intrați în perioada de adult tânăr (19-21 ani). Există însă și un număr de persoane adulte care suferă de ADHD.

Hiperactivitatea scade în intensitate pe măsură ce copilul progresează către adolescență, dar problemele de concentrare, lipsa de planificare și impulsivitatea se mențin. Din acest motiv, adolescenții cu ADHD pot fi mai predispuși la accidentări, alegeri “necugetate” (consum de substanțe, acte antisociale cu prietenii). În plus, dacă deficitul de atenție a afectat capacitatea copilulului de a învăța timp de mai mulți ani, stima de sine poate scădea, adolescentul ajungând la concluzia că “nu se descurcă la școală” în ciuda capacității intelectuale bune.

 

Surse de specialitate:
1. Rutter’s Child and Adolescent Psychiatry, 6th edition
2. Manual de diagnostic si clasificare statistica a tulburarilor psihiatrice, DSM 5
3. Clasificarea internațională a maladiilor, ediția 10
4. https://www.aap.org
5. https://www.genome.gov

#ADHD #deficit atentional #hiperkinetic